Omul care duce tava

Este mereu prezent pe scena fara sa fie remarcat de public,fara sa aiba pretentii de vedeta.Costumul lui este mereu acelasi,indiferent de piesa jucata.Nici macar regizorul nu-i mai da indicatii de mult timp,pentru ca el isi joaca rolul perfect.Omul care duce tava,in orice piesa jucata de actori cu pretentii de genialitate, joaca seara de seara fara a-si repeta macar o data rolul atat de simplu si important.
Cateodata,cu spatele la public,in piese importante jucate de actori importanti,duce pe tava in scena,replicile.
Le sufla acestora,care sunt mult prea importanti sa le invete,sau prea batrani ca sa le mai retina fara a le incurca.
 Un personaj neutru,imbatranit pe scena,care nu e trecut nici in distributie pe afisul mult prea mic pentru a-i incape numele...

 Se joaca pe marea scena a lumii mici,provinciala si statuta,o piesa nejucata pana acum.Se joaca pentru copiii orbi ai comunitatii,pentru copii care refuza lumina proiectoarelor.
Un act caritabil pentru cei care doar aud,atunci cand vor si asta.
Fara costume,fara machiaj,fara recuzita scenografului,se va juca din nou fara miza,un basm de inspiratie populara  in care actorii se regasesc in intreaga lor splendoare de oameni importanti.
 Pe scena,intra-ti de mult, Generalul Leon si Amiralul Vulturescu.Doi mari actori ce-si joaca rolul vietilor proprii.Roluri traite,jucate acum natural.Se bat,ca si in viata pentru Printesa Florilor,minunata pastratoare a secretului.Sunt secondati,in roluri secundare,de alti actori ale caror personaje le inspira trairile si viata.Un tigru colonel,un elefant maior,un Don Juan mistret...
 In mintea celor mici,din replici si din timbru,povestea capata sens si imagini.Traiesc si ei,alaturi de actori,povestea,cu regretul neputintei de a-i vedea in toata splendoarea personajelor jucate.Sunt imaginate marete episoade de lupta incrancenata si de iubiri totale,tradari si aliante in lupta pentru secretul detinut.
 Sunt incurcati din cand in cand de un tarsait de picioare pe care nu-l inteleg de unde vine acesta pe campul de lupta.Pe un camp de lupta,ca si in marile iubiri,nu e loc de oameni batrani si nevolnici.Aici toti sunt tineri si mai frumosi decat ar fi real,sunt minunati in roluri epopeice.Din fericire,zgomotul de sabii incrucisate in lupta, replici mai mult sau mai putin balbaite,dau continuitate povestii,acoperind mersul nefiresc al actorilor.
 Un ultim act,o ultima scena din piesa jucata de prea multe ori in acest teatru obscur.Actori de comedie dramatizandu-si rolul de circari in epopeea lumii mici si marginite.O ultima intrare a omului cu tava care,pentru prima oara,isi uita in culise singurul atribut al unui rol perpetuu jucat prea bine pana acum-o tava ruginita.Din mers,improvizand,agata o oglinda uitata intr-un colt,din alta piesa,cu alta distributie.Prea plictisit de rolul sau,improvizeaza si pe scena aratandu-le actorilor oglinda.
 Pentru prima oara,acestia se vad intregi,fara costume,in toata uratenia si nimicnicia lor.Generalul Leon,in al carui rol si nume traise toata viata,era un biet caine cocosat si naparlit de raie,iar Amiralul Vulturescu,falosul vultur nu era decat o cioara zburlita si fara pene in coada ca o gaina jumulita.
Frumoasa florilor,pastratoarea secretului,era o baba decrepita si urata ca Muma Padurii,epava unei frumuseti indoielnice.In loc de tigru,un motan lovit de guta,schiop si naparlit de par,iar elefantul gigant un biet soricel fara coada si cam surd de urechea dreapta.
 Urlau,plangand si vaietandu-se,ca loviti de moarte la vederea propriilor figuri.Se tavaleau pe scena,incercand sa se ascunda de imaginile din oglinda.
In sala,spectatorii,luau acest infern ca pe o continuare a piesei,ca pe o magistrala  interpretare a rolurilor acestora.Singurii care cunosteau motivul tristetii generale erau ei,actorii si omul cu oglinda...