Nebunul si Crucea

Gica e nebun.
 E nebun cu acte in regula si pensie de invaliditate.Trece zi de zi pe strada gesticuland si vorbind singur,saluta pe toata lumea cu un zambet tamp si cere prin carciumi cate un leu pentru paine.La nunti si petreceri electorale danseaza.Dansul lui are ceva din ritualuri pagane.Aplecat mult in fata,miscand haotic din cap si tinand un ritm imaginar cu mainle danseaza ca in transa pana cade pe jos epuizat.Atunci,oamenii,mai nebuni ca el , ii dau sa bea.Cand bea,Gica danseaza manele.
 Gica e un personaj nonviolent,tot timpul iti va zambi fericit ca te vede,chiar daca nu te cunoaste.
O singura data,impulsionat de o sarbatoare nationala,la care se arboreaza steagurile pe sediile unitatilor publice,Gica s-a manifestat exuberant.A luat steagul arborat la Primarie si,dupa ce s-a dezbracat in pielea goala,a inceput sa defileze fericit cu el pe sosea.In prima suta de metri  a mers ca un soldat bine instruit,batand un corect pas de defilare.Agentul de paza de la Primarie,remarcand  lipsa simbolului national,si vazand hotul,a dat alarma si o intreaga potera a pornit in fuga dupa Gica.Alerga agentu,femeia de servici,doi copii din curtea scolii,o matusa de-a lui Gica cu hainele lui in mana,Regele,un alt nebun cu acte.Pe masura ce alergau si strigau la el,potera se marea,la un urmaritor obosit,alaturandu-se alti trei ca intr-o stafeta continua.In fruntea poterei era Regele.Acesta,avea cea mai mare rezistenta,fiind maratonistul satului,in fiecare zi el parcurgand satul,de la un cap la altul de cel putin trei ori.Trecand prin fata postului de politie s-a alaturat si politistul,mai proaspat si mai antrenat decat toti ceilalti.Gica,cu un avans considerabil,alerga fericit pe mijlocul soselei,facand cu mana masinilor care il claxonau.Se uita din cand in cand in urma fara sa slabeasca ritmul.Aproape fiecare din urmaritori  avea un motiv intemeiat sa-l prinda.Agentul de paza,umilit de furtul drapelului,iesea lipsa la inventar,Regele,aparatorul simbolurilor nationale,urmas al Regelui Mihai si al lui Stefan cel Sfant,nu putea tolera asemenea sacrilegiu,matusa in baston,cu ce-i mai ramasese din hainele nepotului,vroia sa-l imbrace,rusinata de goliciune acestuia,politistul nu tolera expunerea in pielea goala in mijlocul satului,tulburarea linistei si ordinii publice,perturbarea circulatiei pe Dj 226 si atingere adusa simbolurilor statului de drept...
 La moara,Gica s-a oprit si a arborat triumfator steagul in ruinele acesteia.Ca la orice stafeta,obligati sa termine cursa,au ajuns pe rand si ceilalti urmaritori,gafaind si blestemandul pe Gica.Fiecare din cei motivati,au inceput sa-si exercite obligatiile pentru care au alergat.Agentul si-a recuperat steagul,Regele a inceput sa-l certe parinteste in timp ce politistul il tinea de maini iar unul din urmaritori,care luase in fuga de la matusa o haina incerca sa-l imbrace.
 -Ce ai ma?Eu sunt in curu gol si tu vrei sa ma imbrac cu haina?Esti nebun?Stai sa vina pantalonii intai ca ma fac de ras.
 Un filmulet postat pe Youtube si aceasta intamplare este cam tot ce se stie despre Gica.
Ce am aflat eu,intamplator,este ca Gica,in ciuda nebuniei sale,si-a facut o profesiune de credinta din ingrijirea singurului loc cu conotatie religioasa din zona noastra-Crucea.
 Cu o istorie mai putin cunoscuta,acesta este locul pana la care a ajuns credinta,peste care sfintenia nu aputut sa treaca...
 In anii de seceta dintr-o perioada pe care nimeni nu o mai poate data exact,a fost organizata o procesiune cu moastele Sfintei Parascheva pentru aducerea ploilor prin mai toata Dobrogea.Venind dinspre vest,prin toate localitatile prin care a trecut,moastele Sfintei Parascheva,au adus speranta in sufletul oamenilor,si se pare ca si ploile daca este sa credem toata povestea.Cert este ca in momentul in care moastele,purtate de un car cu boi,au ajuns la marginea satului,mai exact pe malul micului parau pe care noi o numim derea,boii care trageau carul nu au mai vrut cu nici un chip sa treaca mai departe,peste micul podulet.In prima faza s-a crezut ca le este sete si simtind apa nu vor sa treaca mai departe.Apoi,oamenii,au crezut ca boilor le este frica sa treaca peste podul mic si subred.Toate incercarile de a face animalele sa treaca peste pod fiind in zadar,s-a hotarat ca moastele sa fie purtate de flacai pe umeri pentru a continua procesiunea pana la mare,punctul final al acesteia.In ciuda vigorii tinerilor,a rugaciunilor preotilor si crediciosilor ,moastele Sfintei Parascheva nu au vrut sa fie purtate dincolo de acest mic parau.Pareau ca infipte acolo si nici macar forta rugaciunilor nu le-au putut urni.
 Aici s-a oprit procesiunea spre deznadejdea oamenilor care au ajuns sa creada ca pamantul asta este blestemat de Dumnezeu.In locul in care s-a oprit carul,a fost ridicata o mica cruce din piatra de calcar.Roasa de timp si de vant,Crucea este si azi acolo,martora a blestemului si necredintei.
Putini isi mai aduc aminte de rostul si momentul in care Crucea a fost ridicata acolo...
 In fiecare zi,Gica,aduna flori de pe marginea drumului si le aduce la cruce.Asta dupa ce scormoneste prin fosta groapa de gunoi a satului,aflata in imediata vecinatate a derelei,de unde aduna tot felul de nimicuri pe care,dupa ce le studiaza atent,le indeasa intr-o punga pe care o cara tot timpul.
 Intr-o vaza verde si ciobita,gasita in groapa de gunoi,aduce apa din derea.Incepe sa aseze florile salbatice in vaza si din cand in cand se indeparteaza pentru a vedea cum arata.Tot acest proces al asezarii dureaza cel putin o jumatate de ora,rezultatul fiind cateodata atat de surprinzator incat poti fi convins ca un maestru in ikebana a fost cel care a realizat aranjamentul floral.Smulge fiecare buruiana care nu face flori,lasand doar maracinii teposi cu flori mov si cateva smocuri de tipirig pe care apoi le uda carand apa cu un pahar.
 Din cutiile de vopsea gasite la gunoi,a facut un amestec cu care a incercat sa vopseasca tot gardul ce imprejmuieste Crucea.Rezultatul nu l-a satisfacut.Era prea uniform,iar culoarea terna si fara luciu.Acum,vopseste cate un cerc,cate o bara,cu ceea ce gaseste prin gunoi,fiecare in culori diferite,amestecand cel multa trei culori.Daca rezultatul nu e pe gustul sau,a doua zi o ia de la capat cu aceeasi bara,cu acelasi cerc pana e multumit.
 La intoarcere,in drum spre casa,daca te intalneste va incerca sa-ti explice de ce nu poate amesteca un grund cu verde.Fara sa stii despre ce este vorba,cu necazurile tale pe cap si stiindu-l nebun,il vei lua la rost mergand mai departe in drumul tau,pentru ca iti este frica de fericirea lui,pentru ca il invidiezi inconstient.Usor aplecat de spate,cu zambetul sau tamp intiparit pe fata,Gica te va urmari cu privirea usor compatimitoare si isi va continua drumul dand din maini si vorbind singur,vesel si trist in acelasi timp.Tristetea din ochii lui te urmareste mult timp,fara sa intelegi ca tu esti cauza aceteia.Trist, pentru ca nu are cu cine sa-si impartaseasca fericirea nebuniei sale,va cauta pe un altul care sa se bucure impreuna cu el.
 Fericirea lui,invidiata de multi,vine din fiecare floare asezata,din fiecare culoare care ii reuseste.

Omul care duce tava

Este mereu prezent pe scena fara sa fie remarcat de public,fara sa aiba pretentii de vedeta.Costumul lui este mereu acelasi,indiferent de piesa jucata.Nici macar regizorul nu-i mai da indicatii de mult timp,pentru ca el isi joaca rolul perfect.Omul care duce tava,in orice piesa jucata de actori cu pretentii de genialitate, joaca seara de seara fara a-si repeta macar o data rolul atat de simplu si important.
Cateodata,cu spatele la public,in piese importante jucate de actori importanti,duce pe tava in scena,replicile.
Le sufla acestora,care sunt mult prea importanti sa le invete,sau prea batrani ca sa le mai retina fara a le incurca.
 Un personaj neutru,imbatranit pe scena,care nu e trecut nici in distributie pe afisul mult prea mic pentru a-i incape numele...

 Se joaca pe marea scena a lumii mici,provinciala si statuta,o piesa nejucata pana acum.Se joaca pentru copiii orbi ai comunitatii,pentru copii care refuza lumina proiectoarelor.
Un act caritabil pentru cei care doar aud,atunci cand vor si asta.
Fara costume,fara machiaj,fara recuzita scenografului,se va juca din nou fara miza,un basm de inspiratie populara  in care actorii se regasesc in intreaga lor splendoare de oameni importanti.
 Pe scena,intra-ti de mult, Generalul Leon si Amiralul Vulturescu.Doi mari actori ce-si joaca rolul vietilor proprii.Roluri traite,jucate acum natural.Se bat,ca si in viata pentru Printesa Florilor,minunata pastratoare a secretului.Sunt secondati,in roluri secundare,de alti actori ale caror personaje le inspira trairile si viata.Un tigru colonel,un elefant maior,un Don Juan mistret...
 In mintea celor mici,din replici si din timbru,povestea capata sens si imagini.Traiesc si ei,alaturi de actori,povestea,cu regretul neputintei de a-i vedea in toata splendoarea personajelor jucate.Sunt imaginate marete episoade de lupta incrancenata si de iubiri totale,tradari si aliante in lupta pentru secretul detinut.
 Sunt incurcati din cand in cand de un tarsait de picioare pe care nu-l inteleg de unde vine acesta pe campul de lupta.Pe un camp de lupta,ca si in marile iubiri,nu e loc de oameni batrani si nevolnici.Aici toti sunt tineri si mai frumosi decat ar fi real,sunt minunati in roluri epopeice.Din fericire,zgomotul de sabii incrucisate in lupta, replici mai mult sau mai putin balbaite,dau continuitate povestii,acoperind mersul nefiresc al actorilor.
 Un ultim act,o ultima scena din piesa jucata de prea multe ori in acest teatru obscur.Actori de comedie dramatizandu-si rolul de circari in epopeea lumii mici si marginite.O ultima intrare a omului cu tava care,pentru prima oara,isi uita in culise singurul atribut al unui rol perpetuu jucat prea bine pana acum-o tava ruginita.Din mers,improvizand,agata o oglinda uitata intr-un colt,din alta piesa,cu alta distributie.Prea plictisit de rolul sau,improvizeaza si pe scena aratandu-le actorilor oglinda.
 Pentru prima oara,acestia se vad intregi,fara costume,in toata uratenia si nimicnicia lor.Generalul Leon,in al carui rol si nume traise toata viata,era un biet caine cocosat si naparlit de raie,iar Amiralul Vulturescu,falosul vultur nu era decat o cioara zburlita si fara pene in coada ca o gaina jumulita.
Frumoasa florilor,pastratoarea secretului,era o baba decrepita si urata ca Muma Padurii,epava unei frumuseti indoielnice.In loc de tigru,un motan lovit de guta,schiop si naparlit de par,iar elefantul gigant un biet soricel fara coada si cam surd de urechea dreapta.
 Urlau,plangand si vaietandu-se,ca loviti de moarte la vederea propriilor figuri.Se tavaleau pe scena,incercand sa se ascunda de imaginile din oglinda.
In sala,spectatorii,luau acest infern ca pe o continuare a piesei,ca pe o magistrala  interpretare a rolurilor acestora.Singurii care cunosteau motivul tristetii generale erau ei,actorii si omul cu oglinda...